Rezumat: Acest articol își propune să redea argumentele relevante invocate în cadrul unei contestații administrative și care au dus la desființarea în totalitate a unei Decizii de atragere a răspunderii solidare emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov – Unitatea Fiscală Orășenească **, în vederea realizării unei pretinse creanțe fiscale în cuantum de aproximativ 27,5 milioane euro, aparținând unei societăți cu răspundere limitată.

1. Decizia de atragere a răspunderii solidare

Prin Decizia de atragere a răspunderii solidare emise în august 2025, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov – Unitatea Fiscală Orășenească ** a dispus atragerea răspunderii solidare a domnului M.A., în calitate de fost administrator și asociat unic al societății M. S.R.L., în vederea realizării creanțelor fiscale în sumă de aproximativ 27,5 milioane euro, pe motiv că domnul M.A.:

a) nu și-ar fi îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea insolvenței pentru obligațiile fiscale restante aferente perioadei în care și-a exercitat mandatul de administrator și

b) nu ar fi îndeplinit obligațiile legale privind declararea și achitarea obligațiilor fiscale la termenele scadente, în aceeași perioadă relevantă.

Decizia organului fiscal a fost întemeiată pe dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit căruia:

– „Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.”

2. Contestația formulată împotriva deciziei de atragere a răspunderii solidare

Am formulat contestație împotriva Deciziei de atragere a răspunderii solidare, arătând, pe de o parte, că nu au fost respectate normele procedurale pentru emiterea deciziei și, pe de altă parte, că decizia nu a fost motivată, prejudiciul nu este cert și nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală.

Prejudiciul pretins de organul fiscal nu ar fi putut fi imputat domnului M.A., întrucât în perioada emiterii unora dintre actele administrativ-fiscale nu mai îndeplinea calitatea de administrator și/sau asociat al societății M. S.R.L., în perioada mandatului său nu existau indicii cu privire la insolvabilitatea societății, iar obligațiile fiscale proveneau inclusiv din declarații fiscale/rectificative depuse de actualii reprezentanți legali ai societății.

Totodată, am învederat că atât dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală, cât și Instrucțiunile privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare, aprobate prin Ordinul președintelui ANAF nr. 127/2014 impun ca organul fiscal să dovedească îndeplinirea condiției referitoare la reaua-credință a administratorilor, condiție care nu este îndeplinită în ce privește situația domnului M.A.

Am arătat, pe larg, că reaua-credință impusă de textul legal este o condiție per se, distinctă de fapta în sine, care constă în nedeclararea insolvenței sau neachitarea la scadență a obligațiilor datorate bugetului de stat. Cu alte cuvinte, legea prevede distinct de neplata sau de nedeclararea obligațiilor fiscale, cerința relei-credințe, astfel că nu se poate reține că fapta ar fi suficientă pentru antrenarea răspunderii solidare. Reaua-credință presupune îndeplinirea de către administrator a unor acțiuni, cu intenția de a aduce societatea în stare de insolvabilitate sau de a o sustrage de la plata obligațiilor fiscale.

Prin urmare, pentru a se reține reaua-credință domnului M.A., în calitate de fost administrator, nu era suficientă starea de pasivitate, cum în mod greșit a reținut organul fiscal emitent al deciziei contestate. Dimpotrivă, pentru a se verifica această condiție, trebuie să fim în prezența unor acte comisive, de natură să răstoarne prezumția de bună-credință reglementată de Codul civil, ceea ce nu este cazul.

3. Soluția favorabilă pronunțată de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor

Prin Decizia nr. 42**/2025, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor a admis contestația și a desființat în totalitate decizia atacată. Aceasta a îmbrățișat toate argumentele de fond invocate de noi, privind lipsa motivării în fapt a deciziei, lipsa certitudinii prejudiciului și neîndeplinirea condițiilor pentru aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală.

În motivare, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a reținut că răspunderea instituită de prevederile art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală reglementează un element material mult mai restrictiv față de cele deja considerate ca fiind aplicabile în materia răspunderii pentru fapta proprie, în sensul că antrenarea răspunderii se realizează atunci când persoana în cauză se face vinovată de acumularea și sustragerea de la plata obligațiilor fiscale restante aparținând debitorului supus procedurii de insolvență.

Totodată, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a reținut că, pentru a putea fi stabilită răspunderea domnului M.A. în solidar cu societatea M. S.R.L., este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală în sumă de aproximativ 27,5 milioane euro a fost determinată de acțiuni întreprinse, cu rea-credință, de către M.A., care au condus la nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale datorate de societate și ulterior la starea de insolvabilitate a acesteia.

Suplimentar, s-a reținut că, în situația dată, pe lângă neindicarea în decizie a elementelor concrete identificate în conduita persoanei fizice, care să contureze reaua sa credință în declararea/achitarea obligațiilor fiscale, din documentele aflate la dosarul cauzei nu rezultă nici diligențele întreprinse de organul fiscal în dovedirea actelor sau faptelor ilicite ce pot fi imputabile contestatorului, respectiv reaua-credință în declararea obligațiilor fiscale, în acumularea sau sustragerea de la plata obligațiilor fiscale restante ale debitorului, care să justifice atragerea răspunderii solidare a acesteia în temeiul art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Concluzionând, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a reținut că simpla invocare a dispozițiilor legale reglementate de art. 25 din Codul de procedură fiscală și prezumțiile organelor fiscale legate de nedeclararea și/sau neachitarea obligațiilor fiscale nu presupun de plano reaua-credință a contestatorului, întrucât, potrivit regulii generale în materie de probațiune, cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, așa cum se dispune prin art. 249 din Codul de procedură civilă.

Organul fiscal este singura autoritate care trebuie să depună toate diligențele în vederea determinării corecte a situației fiscale a contribuabilului și în acest scop să-și exercite rolul său activ.