Rezumat: Procedura lichidării regimului matrimonial dintre foștii soți poate ridica probleme dintre cele mai complexe, în situația în care prezintă și un element de extraneitate, cum ar fi, spre exemplu: stabilirea locuinței familiei sau dobândirea de bunuri într-un alt stat membru al Uniunii Europene.

În această ipoteză, trebuie să facem o analiză temeinică asupra dreptului aplicabil, în toate etapele, respectiv în ce privește determinarea cotei-părți ce revine fiecărui soţ pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune, dar și în ce privește partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor.

Cuvinte cheie: regim matrimonial, lichidare regim matrimonial, partaj judiciar, element de extraneitate, proba legii române, drept material, drept procesual, cote-părți soți

Am fost recent solicitată pentru emiterea unei opinii legale cu privire la legea aplicabilă procedurii de lichidare a regimului matrimonial dintre doi cetățeni români căsătoriți în Spania, unde aveau și bunuri imobile dobândite în timpul căsătoriei. Instanța sesizată cu judecarea cauzei este instanța spaniolă. Dificultatea cauzei a izvorât din faptul că anterior a fost emisă o altă opinie legală în cauză, de către un avocat român, în care s-a dezbătut pe larg cum foștii soți pot partaja bunurile imobile din Spania în baza Codului de procedură civilă român.

Pentru studiul de caz, avem următoarea situație de fapt: ambii soți sunt cetățeni români, căsătoriți sub regimul comunității legale de bunuri; regimul matrimonial a fost ales prin convenție matrimonială, încheiată la Consulat anterior oficierii căsătoriei, în care soții au ales aplicarea legii române; bunurile imobile dobândite în timpul căsătoriei sunt situate în Spania.

În realitate, după cum vom arăta, în procedura de lichidare a regimului matrimonial, instanța spaniolă va proceda la stabilirea cotelor-părți ce se cuvin soților potrivit dreptului material român, prin luarea în considerare a contribuției acestora la comunitatea legală, iar partajul judiciar se va efectua potrivit dreptului procesual spaniol, prin determinarea loturilor și atribuirea acestora foștilor soți, în funcție de cotele stabilite potrivit legii române.

1.1. Distincția între dreptul material și dreptul procesual

În opinia noastră, este imperativ să facem o diferență între cele două concepte, pentru o corectă aplicare a legii în speța analizată. Noţiunea de „drept material” vizează ansamblul acelor categorii de norme juridice care stabilesc conduite, fapte, acţiuni și obligații ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce noţiunea de „drept procesual” (sau procedural) vizează categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace prin care se aplică normele dreptului material.

În alte cuvinte, dreptul material este reprezentat de normele juridice cuprinse în Codul civil sau alte legi speciale, iar dreptul procesual este reprezentat de normele juridice cuprinse în Codul de procedură civilă, care stabilește procedura de judecare a cauzelor civile.

1.2. Dreptul material aplicabil

Întrucât statele implicate în procedură (România și Spania) sunt state membre ale Uniunii Europene, în cauză este aplicabil Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010, de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Regulament: „Soții pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorțului și separării de corp, cu condiția ca aceasta să fie una dintre următoarele legi: (a) legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită în data încheierii acordului; sau (b) legea statului pe teritoriul căruia soții și-au avut ultima reședință obișnuită, cu condiția ca unul dintre ei să aibă încă reședința respectivă în data încheierii acordului; sau (c) legea statului de cetățenie a unuia dintre soți în data încheierii acordului; sau (d) legea forului.”

În art. 8 din Codul civil român („Codul civil”) este reglementat principiul extrateritorialității legii civile, potrivit căruia, în raporturile juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face ținându-se seama de normele de drept internațional privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul cod.

Potrivit art. 2.589 din Codul civil,  „(1) Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse legii reşedinţei obişnuite comune a soţilor, iar în lipsă, legii cetăţeniei comune a soţilor. În lipsa cetăţeniei comune, se aplică legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată. (2) Legea determinată potrivit alin. (1) se aplică atât efectelor personale, cât şi efectelor patrimoniale ale căsătoriei pe care această lege le reglementează şi de la care soţii nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales de aceştia.”

Nu în ultimul rând, potrivit art. 2.590 din Codul civil, „(1) Legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de soţi. (2) Ei pot alege: a) legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data alegerii;b) legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii; c) legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după celebrarea căsătoriei.”

În acord cu prevederile art. 2.591 din Codul civil, alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă şi constatată printr-un înscris semnat şi datat de soţi sau să rezulte în mod neîndoielnic din clauzele unei convenţii matrimoniale.

În speța analizată, soții au încheiat o Convenție de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial, care a fost autentificată de Consultatul General al României la Barcelona și prin care au convenit ca regimul matrimonial să fie guvernat de legea română, care este legea cetățeniei comune.

Deosebit de relevant pentru situația analizată este și art. 2.593 din Codul civil, potrivit căruia: „(1) Legea aplicabilă regimului matrimonial reglementează: a) condiţiile de validitate a convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu excepţia capacităţii; b) admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale, cu excepţia capacităţii; c) limitele alegerii regimului matrimonial; d) posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei schimbări; e) conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor, precum şi regimul datoriilor soţilor; f) încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind împărţeala bunurilor comune.”

Concluzionând, dreptul material care guvernează procedura lichidării regimului matrimonial în cauza analizată este dreptul român, în baza căruia se vor determina următoarele: (1) conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, precum și al patrimoniului comunității; (2) regimul bunurilor și datoriilor soţilor; (3) drepturile soţilor asupra bunurilor; (4) regulile privind împărţeala bunurilor și datoriilor comune.

1.3. Dreptul procesual aplicabil

Competența instanței pentru soluționarea cererii privind efectele patrimoniale ale căsătoriei și, prin urmare, dreptul procesual aplicabil sunt determinate de Regulamentul (UE) 2016/1104 al Consiliului din 24 iunie 2016, de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Regulament, „În situația în care o instanță judecătorească dintr-un stat membru este sesizată să se pronunțe cu privire la desfacerea sau anularea unui parteneriat înregistrat, instanțele judecătorești din statul membru respectiv sunt competente să se pronunțe cu privire la efectele patrimoniale ale parteneriatului înregistrat care au legătură cu respectiva desfacere sau anulare, dacă partenerii sunt de acord.”

În cauză, soții au sesizat instanțele spaniole și nu s-ar opus atribuirii competenței de soluționare a cererilor privind desfacerea căsătoriei și lichidarea regimului matrimonial, în favoarea acestor instanțe. Instanțele spaniole judecă dosarul potrivit legii forului, adică legii procesuale spaniole, care presupune etape și criterii distincte în procedura de împărțeală a bunurilor comune, față de legea procesuală română.

Nu în ultimul rând, în ce privește formarea loturilor, precum şi atribuirea lor foștilor soți, dispozițiile art. 2.593 alin. (2) din Codul civil stabilesc că acestea sunt supuse legii statului unde bunurile sunt situate la data partajului.

Concluzionând, în cauza analizată este aplicabil dreptul material român (Codul civil român), care reglementează efectele patrimoniale ale căsătoriei și dreptul procesual spaniol (Codul de procedură civilă spaniol), care reglementează procedura partajului judiciar între foștii soți (ieșirea din indiviziune), inclusiv formarea loturilor și atribuirea proprietății exclusive în favoarea unuia dintre soți.

Avocat Andrada Popescu-Dragomir